Rainbow books

Editura Polirom, 2005

Am primit cartea de la o persoana tare draga mie. Am asteptat in jur de 45 de minute la coada la posta ca sa o iau, doar venea de departe Apoi, in autobuz in drum spre un examen, am desfacut pachetul si am rasfoit-o. Mi-a placut din prima clipa si datorita prezentarii: are paginile mai galbui si mai groase decat cele cu care eram obisnuita pana acum, ceea ce o face sa fie putin mai “speciala”.  Nu prea am avut timp sa citesc din ea decat azi, asteptand sa-mi vina randul la un examen oral. Stateam pe coridor, pe jos, si ma amuzam de nea Giga, cel mai mare frizer din lume. Nu se poate sa nu-ti placa nea Gica!

Cel mai greu mi se pare sa spun ca a fost o carte interesanta/draguta/exceptionala etc. Nu, nu pot sa-i pun o “eticheta”. Mi-a placut, dar nu pot sa spun de ce, la fel cum nu pot sa spun ce e de fapt Centrifuga: sa fie un amalgam de poezie si proza? [Vic, ce e Centrifuga?] 

“ce fac pana vii? o sa creasca florile de visin pana la fereastra, pana la streasina, asternandu-se; o sa continue in straturi mult dupa ce n-o sa ma vad, va trebui sa ma descoperi, sa ma datezi, va trebui sa ma refaci de la zgarciuri, sa-mi legi oasele cu sarmulite subtiri, ca busonul de la tabloul electric, si abia pe urma sa luminez dintr-o data, fosforescent, argila, caci in argila toate se-ntorc, in fructe. Acelea apasa, iar geamurile vor da tot catre fructe, ca acum. Ca acum o sa vina vara si, in mirosurile ei, caldura patului se va descompune, eu am sa fiu tot aici, de veghe, eu am sa fiu tot aici, asteptandu-te, si dupa aceea nimic, si inainte la fel.”

“Nu de moarte ma tem, ci de singuratatea ei. Ma tem ca o sa vina Demonul lui Maxwell si o sa ne desparta. Si isi va lasa omul pe mama si pe tatal sau si se va uni cu moartea sa si impreuna vor fi una. Si pe imbratisarea lor va creste iarba grasa si buna, si acesta va fi Raiul: numai deal si vale, deal si vale, ca o saltea erotica. Si plansul meu de voluptate o sa se-auda, cu vremea, peste ape. Si cineva o sa-mi spuna din carte: ‘Taci, copile, ca ti-oi da doua soarte - tinerete fara de viata si batranete fara de moarte.’ Si burta Raiului se va despica, si Teo va naste singuratatea, si ea o sa-si puna picioarele pe umerii lui, si umerii o sa se tina doar intr-un cui.”

“Nea Gica e cel mai bun prieten al omului. I se imbolnaveste omului nevasta? Vine nea Gica si omul gaseste o maneca alba pe care sa planga. Are un copil? Inainte sa-l scoata din spital, se tunde frumos, cu carare pe stanga. E chemat intr-o audienta importanta? Nea Gica il rade la sange, cum numai el stie. Vrea omul sa mearga la o nunta sau la un Revelion? Isi face mai intai un masaj la nea Gica, sa circule sangele bine si sa nu dea in apoplexie [...]“ 

Editura Humanitas, colectia Rasul lumii

Am terminat de citit cartea acum vreo 3 zile, dar nu am avut/nu am nici o tragere de inima sa ma apuc sa scriu despre ea. Nu mi-a placut si gata! Citisem o recenzie in Dilemateca la cartea asta si recenzia aia m-a convins sa o cumpar. M-am gandit ca daca tot face parte din colectia Rasul lumii o sa ma amuze macar un pic. Nici macar nu am zambit cand am citit-o.  

Eu as incadra-o la chick lit. E clar o carte pentru femei. Inainte ca sa o citesc eu i-am imprumutat-o matusii si prima intrebare pe care mi-a pus-o, dupa ce a inceput sa o citeasca, a fost: “Ce cauta o carte ca asta la tine in biblioteca?” Nu stiam atunci ce sa-i raspund si nici acum nu stiu. Cartea asta, cu iz de Cosmopolitan [nu, nu am citit niciodata revista, dar am auzit discutii despre ea ] si cu un personaj principal care se incadreaza perfect in tipologia sotiei incoronate care incearca toate posiblitatile sa isi salveze casnicia, participa la terapie in grup si este si o persoana publica [este autoare de carti de bucate si prezinta diverse emisiuni la TV pe aceeasi tema], chiar ca nu este o carte pe care sa fi tinut mortis sa o am.

Nu am nimic cu chick lit, ba unele carti chiar mi-au placut, dar Arsuri la stomac nu a fost o carte pe gustul meu Dar chiar deloc!

24 de personalitati vorbesc despre Bucuresti; 24 de oameni si tot atatea viziuni despre acest oras. Credeam ca doar eu ii spun “Bucurestiul meu”; a trebuit sa citesc aceasta carte ca sa ma conving ca fiecare iubeste si/sau uraste Bucurestiul in felul sau, dar si ca Bucurestiul este “al meu” pentru fiecare dintre locuitorii lui.

Straini stabiliti aici, artisti, profesori universitari, scriitori, membrii ai minoritatilor ne ofera motivele pentru care au ales fie sa raman aici, fie sa se intoarca in acest oras “we all love to hate“. Mai mult, cu totii au ajuns la aceeasi concluzie: odata ce te-ai indragostit de Bucuresti, odata ce ai ajuns sa-l cunosti si cu bune si cu rele, nu te mai poti desparti de el.

Mereu se fac comparatii intre Bucurestiul din perioada comunista si Bucurestiul de acum; aderarea Romaniei la Uniunea Europeana este vazut ca singura solutie pentru tara, pentru Bucuresti. Acolo unde realitatea nu-i convine, omul isi inventeaza propriului lui Bucuresti. Acolo unde cei mai multi vad doar un ameste haotic de stiluri arhitectonice, altii vad exotism si frumusete. Bucurestiul este orasul oamenilor energici, al celor care stiu sa-si urmeze visurile. Bucurestiul este al celor in ochii carora se vede acea sclipire a succesului si a schimbarii.

Citind cartea i-am invidiat pe toti acesti oameni. Ei cunosc Bucurestiul, ei au avut timp sa-l exploreze, sa-l cutreiere, sa se indragosteasca iremediabil de el. Ei ii simt cu adevarat ritmul, fiecare in domeniul in care lucreaza. Eu? Eu doar iubesc Ideea de Bucuresti; eu nu cunosc inca orasului. Dar aceasta carte mi-a oferit inca un prilej sa imi promit ca maine imi cumpar harta orasului si ca voi incepe sa-l cunosc, cartier cu cartier, parc cu parc, muzeu cu muzeu, poveste cu poveste.

“Bucurestiul frapeaza prin contrastele lui. Un strain poate trai foarte bine aici, dar trebuie sa fie mereu constient de dificultatile materiale pe care le au cei mai multi dintre bucuresteni. Asta te ajuta sa intelegi aceasta tara si anumite comportamente pe care uneori iti este greu sa le accepti ca expatriat. Aceasta tara are o istorie dura si traverseaza inca un prezent dificil, dar emana o adevarata energie. Ii simti ranile, dar si partea care evolueaza si tocmai acest amestec te face sa te atasezi de Romania.” (Laurent Couderc - corespondent pentru ziare francofone)

“Bucurestiul nu este un oras frumos, dar are o mare putere de seductie. Bucurestiul este oglinda bucurestenilor. Orasul poarta cu el ranile epocii comuniste, experientele haotice ale tranzitie si promisiunea unei noi generatii de arhitecti. El are suflul si sperantele oamenilor care il locuiesc. [...] Acest oras neincheiat este deschis la idei noi si la competitie. Pacat inca ca este atat de murdar, ca are case extraordinare care sunt pe cale sa se darame si ca speculatia imobiliara risca sa-l desfigureze.” (Mariana Celac - arhitecta)

“Apartin unei generatii care nu si-ai iubit tara pentru ca nu puteam iubi ruinele mostenite de la experienta totalitara. Am sfarsit prin a iubi trecutul tarii noastre. Generatia mea s-a refugiat in inceputurile Romaniei moderne, marcata de intelectualii dintre cele doua razboaie. Acei oameni isi iubeau tara pentru ca ei o facusera. Iubeau cu disperare Romania asa cum eu iubesc Humanitasul. Comunismul a maturat tot ceea ce ei au construit. Abia dupa 1990 romanii au inceput sa-si iubeasca tara.” (Gabriel Liiceanu - editor)

“Bucurestiul a fost mult timp gestionat de oameni fara gust si fara perspectiva. Autoderiziunea acestui oras nu deranja pe nimeni. Nu pot accepta sa traiesc in acest fel. Nu ura ma impinge sa critic Bucurestiul, ci dragostea pe care o resimt pentru acest oras al carui destin nu este inca la inaltime.” (Marcel Iures - Director al Teatrului Act)

“Aveam nevoie sa ma orasul meu si numai al meu. Bucurestiul meu, pe care l-am zugravit in primele poezii, era opera imaginatiei mele. Era un oras plin de minunatii, de lumina, care fierbea de povesti, deborda de femei frumoase, de autostrazi, de statii de benzina, de magazine de lux.” (Mircea Cartarescu - scriitor)

“La Bucuresti, de la o strada la alta, poti descoperi sarmul Parisului, pitorescul tiganesc al Benaresului si rafinamentul Londrei. Este minunat, nu te plictisesti niciodata. Bucurestiul este un oras cam nebun. De altfel, bucurestenii nu au luat niciodata in serios istoria, ci prefera sa hoinareasca de-a lungul evenimentelor intr-un fel de levitatie in care nu se simt niciodata vinovati. [...] Speranta mea este Europa, desi multi o percep ca pe o oaza. In ce ma priveste, sper ca Vestul sa ne invete disciplina, sa ne dezobisnuiasca de acest <> si de nepasarea in care de complacem de mai multe decenii.” (Dan C. Mihailescu - critic literar)

M-am amuzat copios citind aceasta carte! Am ras acasa, am ras in metrou, am ras in troleibuz. Se pare ca britanicii au un simt al umorului mult mai bine dezvoltat decat crezusem pana acum

I tried to make him see the fun of the thing, but he could not. George is very dense at seeing a joke sometimes.”

 A NU se citi de catre cei de pe Bookaholics!!!

Editura Humanitas, colectia Raftul Denisei

“Nu cunosc nici un alt autor care sa fi reconstruit limbajul asa cum o face Anthony Burgess in Portocala mecanica.” (W.S. Burroughs)

La inceput nu stiam cum trebuie sa reactionez in fata acestei carti. Recunosc, nu a fost o carte care sa ma prinda inca de la primele pagini. Are multe cuvinte inventate de catre autor, naratorul si personajul principal - Alex, mi se parea un ingamfat, ”gaska” sa mi se parea o adunatura de brute. 

3 capitole, 3 etape din viata lui Alex. Actiunea este plasata intr-o lume distopica in care nu mai exista lege si legi, iar o simpla iesire noaptea in oras te poate costa viata. Alex si “gaska” au distractiile lor: noapte de noapte se amuza violand, furand si batand oameni. Si nu e nimeni care sa-i opreasca. Asta pana cand, intr-o noapte, Alex omoara o batrana si este prins de politie.

La 15 ani Al Vostru Umil Povestitor [Alex] ajunge la inchisoare. Capitolul 2 se axeaza pe aceasta perioada si in special pe noul program introdus de “Ministrul de Inferne sau de Interne” cu privire la reabilitarea criminalilor. Programul Ludovico, bazandu-se intr-un fel pe cercetarile despre reflexie ale lui Ivan Pavlov, consta in vizualizarea fortata de catre subiect a unor proiectii infatisand diverse crime, omoruri, executii din timpul razboiului, toate acestea in timp ce subiectul se afla sub influenta unui drog care ii provoca o stare de rau. Dupa doua saptamani de asemenea “sedinte de terapie”, micul Alex nu mai este in stare nici sa omoare o musca. Doar gandul de a produce suferinta unei fiinte vii il face sa se simta rau. Alex este astfel vindecat si gata sa fie lasat in libertate.

Incununat de succes, acest experiment lasa loc unei singure intrebari, foarte bine subliniate de preotul inchisorii: cat este de corect din punct de vedere etic un asemenea tratament? Daca omul de la natura este liber sa aleaga, iar prin programul Ludovico statul a anulat pornirea criminala a lui Alex si l-a transformat cu forta intr-un cetatean cat se poate de pasnic, inseamna ca Alex nu mai are posibilitatea de a alege, inseamna ca nu mai este om.

Nu, nu o sa va spun ce se intampla in partea a III-a cartii, decat ca am fost putin dezamagita de final. In schimb m-a intrigat titlul cartii, asa ca am cautat pe wikipedia o posibila explicatie. Astfel am aflat ca o “portocala mecanica” este o persoana care poate fie sa faca doar bine, fie sa faca doar rau; cu alte cuvinte, in aparenta este un organism viu, normal, in esenta este un mecanism care poate fi folosit doar intr-un din cele doua scopuri: a face bine sau a face rau. O portocala mecanica nu cunoaste ce este aceea vointa, posibilitatea de a alege.

Cartea m-a facut de multe ori sa-mi vina sa inchid ochii si sa nu mai citesc despre crimele si violurile pe care le descrie. Ba chiar m-a facut sa-mi fie si mie rau odata cu Alex, care era supus programului de reabilitare. Dintr-un punct de vedere, cartea si-a atins scopul: mi-a demonstrat ca orice forma de violenta trebuie blamata. Din alt punct de vedere, nu a reusit sa ma faca sa-l simpatizez pe Alex. Nici macar faptul ca era ascultator de muzica clasica si in special de Beethoven nu l-au putut face sa creasca in ochii mei

Rating: ****

Lolita

Tocmai am terminat de citit Baiuteii [06.01.2007]. Sunt la fel de entuziasmata si indragostita de carte, ca la inceput! Si pentru ca m-a impresionat asa de tare, sunt convinsa ca va fi un post incarcat de si mai mult subiectivism decat de obicei.

Baiuteii sunt fratii Florian, Filip si Matei. Cartea lor este carte copilariei lor, petrecuta in Drumul Taberei, in blocul D13. Citind aceasta carte nu se poate sa nu iti aduci aminte de copilaria ta, de toate jocurile din curte, de prietenii de atunci, de boacanele pe care le-ai facut, de persoanele dragi care acum nu mai sunt aici, de tot ce a insemnat joaca, prieteni, inocenta.

Este minunat cum doua viziuni diferite asupra acelorasi intamplari pot sa se completeze asa de bine, sa formeze un tot unitar. Intamplarile despre care cei doi frati ne vorbesc ne sunt asa de cunoscute, sunt asa de banale, dar ei reusesc sa le dea conotatia de mici minuni personale. Am ras cand Filip si-a luat ciocati si cand Matei impreuna cu prietenii lui au dat foc unui cauciuc, cauzand panica in cartier. Am fost nespus de trista sa aflu ca tatal lor i-a parasit si ca noul barbat din viata mamei lor nu a putut sa se apropie de ei. Mi-a fost inima cat un purice cand Mircea, fratiorul lor vitreg, a reusit sa ajunga si pe balcon si era cat pe ce sa cada de la etajul IV. Ba chiar eram pe punctul de a plange la scena mortii bunicului lor. Uneori si copilaria are partile ei mai negre.

Cu totii am trecut prin asa ceva, cu totii am fost pentru o zi erou/eroina gradinitei, am fost indragostiti de colegi de scoala, aveam prieteni de cruce, le faceam zile negre vecinilor, ne iubeam bunicii si am luat cate-o scatoalca de la cei mai mari ca noi. Dar fratii Florian reusesc sa surprinda, in cuvintele cele mai uzuale, toate acele intamplari si trairi pe care noi le tinem uneori in colturile cele mai indepartate ale mintii noastre, reusesc sa starneasca melancolie in sufletul nostru, sa ne faca sa ne simtim din nou copii, macar cat le citim cartea.

Este o lover-book: te face sa te simti bine, te innebuneste, se joaca cu tine, iar la sfarsit te lasa tanjind dupa mai mult. Este o carte plina de viata, de culoare, de rasete de copil; o carte care iti merge direct la suflet si pe care nu o poti lasa din mana; o carte de care m-am indragostit irecuperabil.

Pentru Vic: Degetele mici ale lui Filip sunt oficial pe lista mea! Trebuie doar sa trec pe Libraria Noi Si o sa-ti spun apoi daca m-am indragostit si de ele sau nu

 Aici gasiti recenzia dupa care m-am ghidat cand am am ales sa cumpar aceasta carte. Eu va ofer doar niste citate:

Franturi de versuri au inceput din nou sa urce la suprafata constiintei: “Numai ca nu sunt deloc versuri, Dumnezeu stie ce sunt - s-a gandit. Te asteptam cu o sete zanatica de fericire.

- Intelegi oare de ce se spune ca fericirea e ca aerul, ca nu o simti? - a intrebat Karelov, luand-o de brat.

- Nu, cred ca nu.

- Nici eu. Cred ca, daca s-ar intampla sa fiu fericit, as simti asta in fiecare clipa, as vrea sa simt. N-as accepta niciodata sa ma obisnuiesc cu fericirea.

- Si ti s-a intamplat? - a intrebat Vera, indreptandu-se spre casa.

- Nu, bineinteles - a zis Karelov urmand-o [...]