“[...] but there, everything has its drawbacks, as the man said when his mother-in-law died, and they came down upon him for the funeral expenses.”
Jerome K. Jerome - Three men in a boat
“[...] but there, everything has its drawbacks, as the man said when his mother-in-law died, and they came down upon him for the funeral expenses.”
Jerome K. Jerome - Three men in a boat
Carti, portocale, ceai negru sau ciocolata calda, uRMa, culoarea verde… cam astea sunt chestiile care ma definesc cel mai bine. Dar asta stiati deja. Pentru ca am primit un tag de la White Noise, trebuie sa va spun 5 lucruri pe care inca nu le stiati despre mine. Iar pentru ca imi place [un pic prea mult] sa vorbesc, o sa fie o lista destul de consistenta
Sunt tare curioasa sa aflu ce au Hiacint, Vio si optzecea de impartasit
Surprinzator, m-a prins dorul de casa. O sa-l incerc sting cu cateva poze.
Incipitul bibliotecii mele
O parte din cartile alor mei
Fostul meu birou
“M-am uitat la hârtia de deasupra, şi acolo era numele - PORTOCALA MECANICĂ - şi zic: “Ăsta chiar că e un titlu glupâi. Cine-a mai auzit vreodată de o portocală mecanică?”
“Dar, eu, eu, eu! Cum rămâne cu mine? Unde intru eu în joc? Ce sunt eu, doar un animal sau un câine? Şi asta i-a pornit pe toţi să gavarească zgomotos şi să-mi arunce tot felul de slove. Aşa că am strigat încă şi mai tare: Ce voi fi? Doar o portocală mecanică?”
Anthony Burgess - Portocala mecanică
“Lolita, lumina a vietii mele, vapaie a viscerelor mele. Supliciul meu, suflet al meu. Lo-lii-ta: varful limbii executa o miscare in trei timpi, coborand pe valul palatului ca sa atinga, la timpul trei, dintii. Lo.Li.Ta.
Dimineata, era Lo, pur si simplu. Cum statea in picioare, un metru cincizeci in sosete. Era Lola, cand purta pantaloni pescaresti. Era Dolly, la scoala. Dolores era ea in imprejurari oficiale. Dar, in bratele mele, era intotdeauna Lolita.”
Subiectul acestei carti este unul tulburator si bolnav: un profesor, Humbert Humbert, in varsta de 37 de ani, se indragosteste iremediabil de o fetita de 12 ani, Lolita, iar in urma unor imprejurari, acestia ajung sa formeze un cuplu.
Multi l-ar considera pe Humbert o bruta, un nebun. Un asemenea om, care ar intretine relatii sexuale cu fetite, nu poate decat sa iti creeze repulsie. Da, e adevarat. Dar, inainte de toate, Humbert este un om bolnav mintal. Obsesia lui pentru “nimfete” incepe inca din copilarie, iar apoi, il va urmari toata viata. Dupa cum el insusi explica la inceputul confesiunii sale, “unele fete intre 9 si 14 ani isi dezvaluie in fata unor peregrini fascinati, de doua ori mai in varsta decat ele, adevarata lor natura, care nu este umana, ci nimfetica (adica demoniaca).” Astfel, Humbert nu se incadreaza in categoria simplilor pedofili, ci este unul rafinat. El nu doreste orice fetita, ci el doreste Fetita. El o doreste pe Lolita pentru ca aceasta reprezinta nimfeta perfecta, nimfeta la care visa dintotdeauna.
Dar Lolita nu se incadreaza nici ea in cazul tipic de victima. Inainte de relatia ei cu Humbert, avusese si alte relatii sexuala. In timp ce cei 2 se muta din hotel in hotel, in timp ce strabat o mare parte din America, relatia lor evolueaza intr-un mod cat se poate de ciudat: Lolita ajunge sa-l domine pe Humbert. La un moment dat, aceasta ii cere bani pentru fiecare mangaiere si pentru fiecare sarut. Nu, Lolita nu este un personaj care sa fie compatimit.
Povestea celor doi este cat se poate de complexa. Humbert descrie in amanunt sentimentele sale fata de Lolita, comportamentul fetei fata de el, relatia lor. Desi subiectul cartii este socant si, de ce nu, aproape dezgustator, Vladimir Nabokov reuseste sa nu faca din aceasta carte o carte pornografica. Daca la inceput eram ferm convinsa ca voi intalni destul de multe pasaje mai mult sau mai putin licentioase, am fost foarte placut surpinsa sa dau peste o carte scrisa cu foarte mult bun-simt. Da, exista unele pasaje cu conotatie sexuala, dar autorul nu trece de aceasta limita a bunului simt. Vladimir Nabokov mi-a demonstrat ca se poate scrie “frumos” si despre un subiect cat se poate de incarcat de sexualitate. Mi-a demonstrat ca anumite cuvinte si scene pot fi excluse din cuprinsul cartii, fara sa afecteze povestirea.
Pentru ca povestea in sine a fost captivanta si pentru bunul-simt de care autorul a dat dovada, cartea merita 5 stele.
Cand mi-a spus Horia ca a vorbit la Tritonic si ca s-ar putea sa obtin o slujba acolo, nu mi-a venit sa cred. Peste cateva zile cand am primit un mail de la domnul Bogdan Hrib in care ma anunta ca intr-adevar are ceva pentru mine, am fost in culmea fericirii!
Azi, in timp ce mergeam spre sediul editurii, ma gandeam la cat de norocoasa sunt. Chiar daca ar fi fost doar o simpla intalnire cu domnul Hrib, tot ar fi insemnat ceva. Nu cred ca va puteti imagina cat de entuziasmata am fost vorbind cu Horia si cu domnul Hrib pe net. Nu aveti cum sa stiti cat de mult m-am foit in pat inainte sa adorm.
Da, sunt o persoana norocoasa. Uite, inca nu am 20 de ani si azi am spus “da” unei slujbe de redactor la editura Tritonic. La o EDITURA! Eu… lucrez… editura… carti… multe carti!!! De fapt, inca nu lucrez. Cuvantul in jurul caruia se invarte aceasta slujba este “daca“. Dupa sesiune va trebui sa demonstrez de ce sunt in stare. Daca sunt in stare! Evident ca va exista o perioada de proba. Nu vreau sa dezamagesc pe nimeni. Incep sa realizez complexitatea slujbei pe care s-ar putea sa o am. Daca dupa perioada de proba mi se va spune ca “ne pare rau, dar nu faci fata/ nu esti inca pregatita”, nu as putea sa ma supar. Tot voi avea zambetul pe buze. Tot le voi fi recunoscatoare.
Mie mi se pare ceva foarte indraznet din partea lor sa imi ofere o asemenea slujba. Inca tot nu pot sa-mi revin din aceasta transa. Parca plutesc. Aproape am o slujba la o editura! Va dati seama? Tin minte ca in unele vise cu ochii deschisi ma gandeam ca ce frumos ar fi sa ma plateasca cineva ca sa citesc carti :)) Exact asta voi incerca sa fac! Sa citesc carti, sa le corectez unde este nevoie si in plus sa iau si bani pentru asta! Eu - carti - citit - editura - bani. Nu, nici sa ma exprim nu mai sunt in stare!
In plus, domnul Hrib m-a cucerit definitiv! Iar discutiile dintre el si domnul Haulica mi-au placut la nebunie! Ah, ce minunata este munca intr-o editura! Nu, nu este usoara, ba dimpotriva, dar este minunata! Cel putin eu asa mi-o imaginez. Nu am cum sa vad in asta o afacere. Nu am cum sa vad in carti doar un mod de a face bani. Cartile sunt … carti! Le cumperi de placere/obsesie. Le vinzi de placere. Le dai de placere. Cartile sunt placere.
Daca n-ar fi fost mama care sa-mi taie o mare parte din avant, ar fi fost o zi perfecta. Dar m-am entuziasmat destul inainte sa vorbesc cu ea. Este o oportunitate de care trebuie sa profit! Vreau sa fiu egoista. Vreau sa fac asta doar pentru mine! Ah, parca tot nu-mi vine sa cred!!!! Eu - slujba - editura!!! :)) Stiti ceva? Sunt fericita!
“Nu vreau sa spun ca mi-ar displacea sa fiu bogata si celebra. Asta am de gand si, intr-o buna zi, am s-o si fac; desi, atunci cand are sa se intample, as dori sa-mi pot pastra personalitatea. As dori sa raman aceeasi cand o sa ma scol intr-o frumoasa dimineata si o sa-mi iau micul dejun la Tiffany.”
Truman Capote - Mic dejun la Tiffany
portocaliu= carti pe care le doresc
mov= carti pe care le-am primit
verde= carti pe care le-am cumparat
negru= carti pe care doar le-am citit
Mi-am planuit de mult acest booking spree. Imi imaginasem fiecare detaliu: urma sa plec cu o ora mai repede spre facultate. In metrou citeam Lolita. Apoi o luam pe Magheru, cu zambetul pe buze, spre Libraria Noi. In tot acest timp as fi fost agitata si nerabdatoare. As fi intrat in librarie cu inima plina; m-as fi indreptat cu incredere spre rafturi. “Uite, am gasit Teodosie cel Mic! Ah, aici erau Degetele mici ale lui Filip Florian. Oare n-am uitat ceva? Hmm… ba da! T.O.Bobe - Cum mi-am petrecut vacanta de vara. Gata, am luat-o si pe asta!” Apoi m-as fi indreptat cu un zambet si mai mare spre casa, as fi pus cartile pe masa, as fi asteptat sa imi spuna totalul, as fi scos cu un gest dezinvolt banii, as fi platit si apoi, mandra posesoare a inca 3 carti, as fi iesit cu fruntea sus, zambetul pe buze si inima batund-mi mai repede decat de obicei, din magazin.
Ei bine… micul meu scenariu perfect, era, cum sa spun, prea perfect. Nu am luat nicio [Doamne, chiar trebuie sa scriu "nici o" impreuna de-acum?!] secunda in calcul posibilitatea ca acele carti pe care eu le doream sa nu se gaseasca. Toate au fost exact cum imi imaginasem, totul a mers ca la carte [cat de ironic!] pana cand am ajuns in librarie. M-am uitat in stanga. M-am uitat in dreapta. Am luat toate rafturile la rand. M-am mai uitat o data. Nu se poate! “Nu va suparati, aveti cumva…?”, “Nu, ne pare rau, momentan nu le mai avem”, “Ah… multumesc.” Domnule librar, ai vazut dezamagirea din ochii mei? Ai vazut cum am incetat brusc sa mai zambesc? Ai vazut cum mi-am tarat picioarele spre iesire? Ai vazut cum am pornit cu capul plecat spre facultate? Nu? Pacat…
Mai aveam timp sa ajung pana in Carturesti. “Hai, nu te da batuta! Stii bine ca mai este inca o librarie in drum spre Carturesti; intri si acolo. Iar daca nu ai noroc, nu se poate sa nu gasesti cartile in Carturesti. Doar stii ca sunt bine aprovizionati! Hai, capul sus!” In timp ce ma incurajam, am ajuns la acea librarie [e tot pe Magheru, dar nu am stiut niciodata cum se numeste]. Chiar in fata mea se afla raftul cu Ego.Proza. M-am dus tinta la el. M-am uitat. Am dat peste aceleasi titluri. Am dat peste aceleasi carti. Unde erau cartile mele? Unde???
Infranta pentru a doua oara in decurs de 20 de minute, m-am tarat pana in Carturesti. Trebuie sa precizez ca doar acum m-am uitat cu atentie la cum sunt aranjate cartile pe rafturi. Am spus aranjate? Va rog sa ma iertati. In cea de-a doua incapere nu am putut sa-mi dau seama care era logica dupa care au amestecat titlurile, editurile si autorii: 2 carti din Ego.Proza, 4 de la Humanitas, 7 de la Paralela 45, iar 3 de la Polirom si tot asa. Mi-a fost foarte greu sa ma orientez, asa ca am renuntat si am intrebat de cele 3 carti. “Nu, nu le mai avem.” Acelasi nu indiferent, acelasi zambet profesional. Eram deja prea obosita de atatea nu-uri. A trebuit sa ma consolez cu Luminita, mon amour a lui Cezar Paul-Badescu si cu o cana cu pisici pentru Jen.
Dar pentru ca nu ma dau eu chiar asa usor batuta, de cum am intrat in casa am deschis calculatorul, m-am uitat pe pagina de net a celor de la Polirom si i-am trimis un mail matusii mele cu cartile pe care le vreau. Acum astept cuminte sa le comande, sa soseasca si sa ma duc sa le iau.
Nu intrebati cand o sa am intr-adevar timp sa le citesc pe toate. M-am gandit serios la asta, la problema cu timpul. In mare, am in jur de 30 de carti pe care nu le-am citit. M-am gandit ce ar face o persoana rationala: s-a opri din cumparat carti, le-ar citi pe cele pe care le are si doar apoi si-ar cumpara altele. Si iar m-am gandit… si am ajuns la concluzia ca sunt bolnava. Cred ca sufar de bookaholism acut. Si nu vreau sa ma vindec.

Nu pot sa spun ca sunt “fana”. Nu pot nici macar sa afirm ca va inteleg intru totul proza. Dar imi place. Nu, nu pot sa spun ce anume imi place. Poate sunt frazelea acelea lungi care imi necesita intreaga atentie ca sa le inteleg, poate este acel simt al fictiunii pe care eu nu l-am mai intalnit la alt scriitor, poate…
Primele doua carti scrise de dumneavoastra le-am cumparat destul de recent, in data de 10.05.2005. Am inceput cu Pururi tanar infasurat in pixeli si am continuat cu Nostalgia. Pururi tanar… m-a cucerit inca de la primele pagini; doar vorbea despre Bucuresti! Si nu doar despre asta… vorbea despre lucruri atat de actuale, atat de tangibile, atat de reale. Pentru mine, care eram obisnuita cu cartile de fictiune, aceasta carte a fost acel Altceva care mi-a deschis ochii si care mi-a aratat ca eseurile, paginile din jurnal si articolele nu sunt asa de plictisitoare precum ma asteptam, ba dimpotriva, le pot savura la fel de copios ca pe oricare alta carte de fictiune.
A urmat Nostalgia. Ce diferenta intre cele doua! Iata, pe langa faptul ca sunteti un eseist exceptional, nu va rezumati doar la asta, ci scrieti si proza excelenta, aveti o imaginatie iesita din comun, stiti cum si ce sa scrieti incat sa nu te mai poti desprinde din povestea creata de dumneavoastra, odata ce ai inceput sa o citesti. La inceput mi-a fost greu sa ma obisnuiesc cu domnul Cartarescu - prozatorul. Am fost pusa din nou fata-n fata cu Altceva, dar de data asta era un Altceva al fictiunii. Nu era usor sa ma concentrez, dar dupa ce m-am familiarizat cu stilul dumneavoastra, totul a inceput sa capete sens. Gemenii si Rem si povestirile care mi-au ramas in suflet si de care imi amintesc cu mare, mare drag.
Trebuie sa marturisesc ca eram, si inca sunt, o necunoscatoare a universului Cartarescu. O prietena m-a tot batut la cap cu Pururi tanar… si asa am ajuns sa va citesc. Nu v-am citit toate cartile, nu pot sa spun care este opera dumneavoastra de referinta, nu stiu sa descriu modul in care scrieti. De aceea, dupa ce am citit De ce iubim femeile nu m-am “revoltat”, nu am sarit sa spun “asta nu este o carte reprezentativa pentru Mircea Cartarescu!”. Stiti ceva? Mie mi-a placut aceasta culegere de povestioare. Ba mi-a placut chiar foarte mult! Da, este (din nou!) Altceva si fata de eseurile citite, ca sa nu mai vorbesc despre proza, dar este o carte cu lipic, o carte pe care o citesti usor si care nu iti da voie sa nu zambesti. De ce sa nu-mi placa?
Seria cartilor Cartarescu a urmat cu Travesti si Baroane!. Aveam din nou in fata mea o carte de fictiune si o culegere cu articole din Jurnalul Naional. Va aveam iar in fata mea, prin intermediul cartilor dumneavoastra, in dubla ipostaza: de prozator si de jurnalist. Doar asa sa va pot citi, sa nu pot desprinde prozatorul de jurnalist? Asa se pare.
Recunosc ca doar foarte tarziu am fost curioasa sa aflu cate ceva despre poetul Mircea Cartarescu. Google mi-a fost de mare ajutor: m-a redirectionat catre http://romanianvoice.com/ unde am putut sa citesc cateva poezii scrise de dumneavoastra. Surprinzator, mi-au placut! Unele dintre ele mi-au placut asa de mult incat, de atata citit, am memorat fara sa vreau macar un vers: “dar eu mi-am aminitit de tine si, ca de obicei, am zambit/ e o reactie necontrolata.” (Zambesc) Este atata viata si iubire in unele dintre poeziile dumneavoastra, incat mi-a fost imposibil sa nu ma indragostesc de ele!
Am citit articolul “Bucurestiul regasit” din Jurnalul National si m-am intristat. De fapt, m-ati intristat. Bucurestiul nu este asa rau precum il descrieti dumneavoastra! Mie… mie… mie imi este foarte drag! Si daca cineva este de vina pentru defectele sale, acestia suntem noi, oamenii care nu avem grija de el. Bucurestiul nu are nici o vina!
Acum, dupa ce v-am si certat, trebuie sa imi iau la revedere de la dumneavoastra. Sper ca in curand sa va reintalnesc in vreo carte (de preferat una de poezii, de data aceasta). Si sper ca, incetul cu incetul, sa ajung sa cunosc cu adevarat universul Cartarescu.