Am asteptat cu nerabdare sa citesc aceasta carte. Cand am luat-o de pe raft si m-am indreptat cu ea spre casa de marcat, inima imi batea cu putere. In sfarsit aveam Cartea. Auzisem asa multe despre ea, auzisem asa multe si despre ecranizarea ei; trebuia sa o citesc. Iar acum era a mea. Era a mea si urma sa ma afund in paginile ei, sa incerc sa-i dezleg misterul.
Naratorul, un scribalau, dupa cum singur se numeste, cumpara o mina de lignit in Creta, iar in drum spre noua sa achizitie il intalneste pe Zorbas, omul care avea sa-i dezvaluie reteta fericirii. Zorbas este un personaj cu totul aparte: “Findca el avea ceea ce ii trebuie unui scriitoras ca mine pentru a se salva: privirea de pasare de prada, care-si prinde de sus, dintr-o sagetatura, hrana; naivitatea creatoare, proaspata in fiecare dimineata, de a vedea mereu pentru prima oara totul si de a conferi feciorie eternelor elemente cotidiene - vant, mare, foc, femeie, paine; siguranta mainii, prospetimea inimii, taria de a-si ironiza pana si sufletul, de parca ar detine o forta superioara acestuia, si, in sfarsit, rasul salbatic in cascade, al carui izvor e mai adanc decat maruntaiele omului, care in clipele hotaratoare se revarsa descatusat din pieptul puternic al lui Zorbas; se revarsa si putea sa naruie, si chiar naruia, toata zagazurile - morala, religie, patrie - pe care si le ridica imprejur biata faptura omeneasca sper a-si apara sarmana-i viata.”
Dupa o viata petrecuta printre carti, dupa o viata traita in spatii inchise, naratorul trebuie sa faca fata unui pariu si sa lasa cartile in urma, sa traiasca si el ca toti oamenii. Zorbas pare a fi trimisul lui Dumnezeu si il initiaza pe narator in ceea ce inseamna viata simpla, fericirea in adevaratul sens al cuvantului: “Nu-i raspundeam; ascultandu-l pe Zorbas, simteam ca lumea isi recapata fericirea in fiecare clipa. Lucruri de zi cu zi, palite de mult, isi recapatau stralucirea pe care o avusesera la inceput, cand iesisera din mainile Domnului. Apa, femeia, painea reveneau la izvorul primordial, tainic, si roata divina prindea din nou avant in slava cerului.” Povestea pe care naratorul ne-o dezvaluie este povestea unui om care a trait mereu pentru ziua de azi, caruia nu ii este frica de nimic, care nu a ascultat de nimeni decat de propria sa inima, de propriile sale dorinte: “Nu, nu cred in nimica - de cate ori sa-ti spun! Nu cred in nimica si in nimeni decat in Zorbas! Nu ca Zorbas ar fi mai cu mot decat ailalti, nu, Doamne fereste! Tot bruta-i si el. Da’ cred in Zorbas fin’ca numai pe el il am in puterea mea, fin’ca numa’ pe el il cunosc, toti ailalti nu-s decat aratari. Cu ochii lui vad, cu urechile lui aud, cu matele lui rumeg hrana. Toti ailalti, iti repet, nu-s decat aratari. Cand oi muri eu, toate o sa moara cu mine. Toata lumea lui Zorbas o sa se duca la fund!” Cu o asemenea conceptie despre viata, nu e greu de imaginat cat de liber, nesupus a trait Zorbas.
Exista 2 categorii distincte de cititori pentru aceasta carte. Prima categorie este formata dn cei precum naratorul, care inca nu au invata ce inseamna sa pretuiesti fiecare clipa, sa te simti liber chiar daca exista atatea constrangeri in jur, sa te opresti pentru un moment din goana nebuna a vietii si sa privesti stelee, sa te bucuri inca de painea pe care o mananci in fiecare zi si de apa care iti potoleste setea, sa fac inca dragoste si cu sufletul, nu doar cu corpul. Pentru acestia cartea este un fel de self-help book; o carte care pur si simplu urla “Seize the day!”, “Carpe diem!”, “Traieste clipa!” . Cei care fac parte din cea de-a doua categorie sunt cei asemeni lui Zorbas: nu le este frica de sentimente lor, nu se dau batuti niciodata, mereu gasesc puterea sa se ridice dupa ce au cazut, stiu sa priveasca o floare si sa se bucure de frumusetea ei, sunt constienti ca viata asta este prea scurta pentru a ne ocupa timpul cu lucruri neinsemnate, cu tristete, cu regrete, cu “ce ar fi fost daca…”.
Cartea poate sa aiba fie un efect pozitiv asupa voastra, fie sa va dezamageasca. Asta depinde din ce categorie de cititori faceti parte. Cat despre mine, aveam deja un Zorbas mic inauntrul meu, nu trebuia sa citesc o carte ca sa aflu acest lucru. Il stiam deja demult.
Urmatorul citat mi-a placut extrem de mult. Si, chiar daca nu-mi place sa rad de lucruri sfinte, am avut un zambet enorm in timp ce-l citeam: “Eu unu’, sa nu razi, stapane, mi-l inchipui pe Dumnezeu leit ca mine. Doar un pic mai inalt, mai puternic, mai traznit; si, fireste, nemuritor. Sta huzurind pe piei de oaie cu lana aurie si baraca lui e cerul intreg. Nu-i facuta din bidoane de ca noastra, ci din nori. In mana dreapta nu tine nici o sabie, nici un cantar, astea-s unelte de ucigasi si de bacani; Dumnezeu tine un burete urias, imbibat cu apa, ca norul de ploaie. In dreapta lui se afla Raiul, in stanga Iadul. Vine bietul suflet, ca un firicel, fiindca si-a pierdut trupul, si tremura tot. Dumnezeu il masoara cu privirea si rade pe sub mustati. Da’ face pe niznaiul. <> Si-ncepe ancheta. Sufletul ii cade la picioare. <> Si dai si-nsira, de zici ca nu mai ispraveste, pacatele. Vorbeste, vorbeste, vorbeste-ntruna, de crezi ca nu se mai opreste. Da’ Dumnezeu se plictiseste, boscorodeste: <> Si paf! da una cu buretele si sterge toate pacatele. <> Fin’ca trebuie sa stii, stapane, ca Dumnezeu este un domn; asta va sa zica nobletea: sa ierti!”
