Detasarea de literatura
In clasa a 7-a am citit pentru prima data un roman scris de Cezar Petrescu. Se numea Calea Victoriei si prezenta decandenta si destramarea unei familii din provincie nou venita intr-un Bucuresti al coruptiei, drogurilor si intereselor. Am urmarit cu sufletul la gura evolutia mezine, Sabina. Ma ingrijorau pornirile anarhiste ale lui Costea. Imi doream ca domnul Lipan sa aiba tarie de caracter si sa faca dreptate in calitate de procuror-sef al Bucurestiului. Finalul a fost pe cat de neasteptat, pe atat de ingrozitor pentru mine. Am plans in hohote cand, in fata ochilor mei, Sabina a apasat pe tragaciul pistolului si s-a sinucis. Nici nu stiu cum am reusit sa termin cartea. Cert este ca, am fost asa de patrunsa de ceea ce citisem incat mi-am jurat sa nu mai citesc niciodata o carte scrisa de Cezar Petrescu. Nu intelegeam cum un autor poate sa-si omoare personajele cele mai fermecatoare, cum poate sa spulbere toate acele vise marete pe care ele le aveau. Si m-am tinut de cuvant. Pana in clasa a X-a nu am mai pus mana pe o cartea de-a lui.
Sunt genul de cititor care traieste in pielea personajelor. Sunt genul de cititor care se retrage din fata mizeriei lumii reale si se pierde pe taramul fictiunii cartilor. Eu nu pot sa ma detasez de literatura, de ceea ce citesc. Plang si sufar, rad si sunt bucuroasa alaturi de personajele mele. Sunt una cu ele. Cum as putea sa ma mai bucur de o carte daca m-as detasa de ea?
Puck, cea care mi-a spus ca ar trebui sa ma detasez de literatura, chiar si ea recunoaste ca "nu se poate mereu ..." Nu pot sa-mi imaginez cum ar fi sa citesc o carte fara sa am ace sclipire in ochi, fara ca degetele sa mangaie involuntar coperta, fara ca inima sa mi se opreasca in loc la punctele culminante. In ziua cand voi realiza ca cititul este un automatism si nu o pasiune atunci voi lasa cartea jos din mana, o voi inchide, o voi pune inapoi in biblioteca si nu voi mai deschide alta carte niciodata. Pana atunci traiesc in carti, in personaje, intr-o alta lume. Dar traiesc.
cand citeam idiotul chiar anul asta si, marturisesc ca ma indragostisem de printul mashkin din tot sufletul si-l visam noaptea si ziua nu mai pridideam cu gandurile la ce i-as spune cu glas masurat si sincer,dintr-o data am ajuns la vremelnicu-i sfarsit, am inceput fireste sa plang si n-am vrut sa accept ca a innebunit si ca asta era singura lui izbavire stand zile intregi poponetz si cautand modalitatea in care ar fi putut scapa si nereusind boceam despletita.
si cred ca atunci cand te implici intr-atat incat personajele ies din carte si intra in tine, te-ai procopsit cu o carte buna, deci nu vad de ce nu te-ai lasa sa cobori in lumea ei daca te lasa. :p (Comment this)
cand citeam Maitreyi prima data eram fascinata de Allan (influentata si de fotografia lui Eliade in perioada indica, waaaw!), la lecturile mai recente ma fascineaza Maitreyi.
detasarea este imposibila in cazul cartilor care ne plac atat de mult incat le recitim pana sa desprind copertele. (Comment this)